– Tu, inimă nebună,            

De ce atât mă superi?

Nu ți-e de ajuns amarul?

Nu ți-e de ajuns cât suferi?

Mușcată ești de agonie,

De boală rea și de otravă,

Ți-ajunge atâta nebunie,

De ce-mi faci viața tot mai gravă?

-Tu, inimă nebună,

Scăldată-n sânge cald de om,

Tot vrei să mai privești în urmă,

Și să mă tulburi iar în somn?

Nu te-au mințit atâtea vorbe?

Nu te-au secat atâtea lacrimi?

Nu te-au durut? Și tot te clatini,

Și tot mai speri in goale forme,

Ți-ajunsă mângâieri prea false,

Și vorbe aruncate-n vânt,

Și fum de ceară, palme trase,

Tu, lut inert, strop de pământ…

-Tu, inimă nebună,

Gonită de dușmani,

Și prinsă în amăgire,

De ce nu te condamni?

De ce-ți iei apărarea?

Și cum mai bați în piept,

Când ai urât mustrarea

Și tot ce-i înțelept?

Și beată…tremuri toată

Ai devenit bătrână…

Oprește-te odată,

Tu, inimă nebună!