Și parcă plânge bradul ucis sub o beteală,

Colinde risipite se îmbulzesc pe tâmple,

Și irosind zăpada în prag de sărbătoare,

Mă înverșunez și plec, colind înspre niciunde…

Și ninge a uitare cu zgomot de tăcere,

Tiptil de amorțire mă las iarăși cuprins

Colind fără de casă si gândul mi-e de fiere

Mă  troienesc nămeți într-un albastru vis

Crăciun de primăvară, Crăciun cum n-ai mai fost,

Colindători tomnatici veniți tăcuți de Paște,

Mă întreb: v-ați rătăcit si oare are rost

Să vă ascult tăcut când doar Isus se naște?

Căci oameni de zăpadă am devenit cu toții

În suflet ni-este ger, nu știm să mai iubim…

Am devenit statui, suntem precum roboții

Și am uitat căldura în suflet s-o simțim. …

Suntem lumini si umbre, ne cheltuim degeaba

Și bucuria azi noi parcă o tocmim. ..

Ne-o vinde în fugă viața și noi o luăm cu graba

De a simți plăcerea că încă mai trăim…

Si dacă bunătatea ne ține doar o lună,

Zâmbind amar că iarăși mai vine Moș Crăciun,

Eu vreau să văd o lume cu inima mai bună,

Si cei fără de casă să nu mai doarmă în drum….

Fiți fericiți si aduceți ofrande mici în dar,

Mici zâmbete tăcute cu gustul de alint,

E sărbătoarea sfântă și vă urez mulți ani,

Precum este în ceruri, așa și pe pământ. …

Colindul unui om fără de casă. …..